Ieri mi-a picat o nucă-n cap în timp ce mă îndreptam spre casă. Cum pe drumul pe care mă aflam nu era niciun nuc, mi-am pus evident întrebarea de unde a venit nuca? Să fi aruncat cineva cu ea peste case? Să fi fost o pedeapsă divină pentru faptul că nu mă mai duc la biserică? Nu fraților, nuca fusese aruncată de o cioară, ce ședea calm pe un stâlp de iluminat pe sub care trecusem eu. Nu fusese cu intenție.
Cioara nu și-a cerut scuze dar mi-am dat seama că de la ea a venit pentru că mai târziu am văzut acest obicei la o altă cioară. Acesta este procedeul prin care ele sparg nucile pentru a ajunge la miez. Le înalță la o înălțime considerabilă, de unde le dau drumul pe asfalt. Și de multe ori nucile se sparg (dacă în drumul lor nu pică vreunui trecător în cap). Și când spun ciori nu mă refer la persoane de etnie, să fie clar. Este vorba despre animale, păsări.
Și după ce am văzut acest gest destul de inteligent pentru niște simple păsări care au creierul mult mai mic decât nucile pe care încearcă și reușesc să le spargă, mi-am dat seama că aceste ciori sunt mult mai deștepte decât mulți dintre noi oamenii. Poate că unii dintre noi ar trebui să facem schimb de creiere cu ciorile. Să le luăm noi creierele alea micuțe și cumva, printr-o inginerie anatomică, să le punem în cârcă acest creier uriaș pe care unii oricum îl poartă degeaba după ei.
