Noi, românii, nu am fost niciodată uniți. Atunci când unui prieten i-a mers bine, i-am dorit răul și de multe ori i-am pus și bețe în roate din pură invidie. Atunci când alt prieten și-a deschis un magazin, ne-am deschis și noi unul, așa, de dragul ideii ca nu cumva omul să se pricopsească și noi nu… Cred că suntem sub orice critică la capitolul unitate iar cei care lucrează în străinătate pot oricând să confirme că grupurile de români sunt cele care te sapă și te nenorocesc în orice colț al lumii dacă cumva reușești să te ridici peste medie. La fel e și online, cu blogurile. Nici blogosfera nu este unită.
Păi dacă ne gândim logic de ce nici blogosfera nu dă pe-afară de unitate, este compusă tot din români: delăsători, nepăsători, invidioși, leneși. În urmă cu 4 ani, prin martie 2012, am scris primul meu articol pe amiralul.info și astfel am făcut parte pentru prima dată din blogosferă. De atunci, am cunoscut oameni care la rândul lor scriu. Am fost însă destul de surprins de unii dintre ei care aleg să fie destul de pasivi în relațiile cu cititorii și cu blogosfera în general.
Nu. Blogosfera deși unește oameni cu aceleași calități, mulți dintre cei care dețin un blog nu interacționează cu cititorii sau cu cei care le dau un like, două pe Facebook la articole. Nu înțeleg de ce, mie întotdeauna mi-a plăcut butonul de ADD FRIEND de la Facebook, nu cel de LIKE. Atunci când am văzut că cineva-mi dă like după like la articol am încercat să intru în dialog, să văd ce-i place omului, care e modul lui de a gândi. Evident, nu sunt multe astfel de cazuri pentru mine întrucât nici nu scriu cine știe ce pe sectorul de blog personal, dar am apreciat mereu pe cei care-mi citesc puținul scris. Dacă alții au ales să fie distanți, eu nu vreau să fiu așa.
Lipsa asta de unitate cred că-i ține pe unii departe de a reuși să scoată bani din ceea ce scriu pentru că de exemplu, eu de multe ori am căutat bloggeri cărora să le dau câte ceva de muncă în momentele în care am avut mai mult de cât suficient. Nu m-am lăcomit, nu m-am hălăpit. Nu mi-a fost frică de faptul că X sau Y o să-mi afle colaborările și o să-mi fure pâinea de la gură… Nu, nu am fost așa și vă spun sincer că am avut de câștigat. Parcă a fost un făcut, cu cât am dat mai mult de muncă altora cu atât mai mult am primit la rândul meu… Ceva de genul după faptă și răsplată.
Am câștigat unitate atunci când am dat de la mine și prin acest fapt cred că toată lumea a avut de câștigat… Și mă gândeam de multe ori că blogosfera asta ar fi un loc chiar minunat în momentul în care cei care scriu ar înceta să mai fie lacomi și ar începe să-și cunoască oamenii care le apreciază scrierile. De fapt, de acolo pornește totul: dacă ai o comunitate unită în jurul blogului, vei avea unitate și cu bloggerii, vei avea și colaborări și etc… Dar unitate să fie, nu lăcomie, nu nepăsare…
Felicitari, in primul rand, pentru cei patru ani de blogging. Nu te contrazic, in cateva privinte am observat si eu ca sunt bloggeri care nici nu raspund la comentarii. Asta mi se pare dubios. Oricum, putini sunt dispusi sa te ajute sa cresti, sa te ajute unde nu stii si sa se dezvolte bloggerii care se tin de treaba. Pacat…
🙁
Blogul il vad ca pe.. o modalitate de a a-mi pune pe masa ideile despre anumite chestiuni.
De-a lungul timupui am cunoscut oameni super faini care mi-au impartasit parerile lor despre ceea ce faceam eu, iar eu la randul meu le-am intors favoarea.
Il consider un hobby, uneori costisitor, alteori placut, dar stiu ca intotdeauna va ramane drept o pata de culoare calda pe ‘cv-ul’ meu. Ceva ce ma va reprezenta atunci cand eu nu o voi putea face.
Blogosfera se poate dezvolta pentru ca are destui oameni capabili ce fac o treaba buna, in felul lor.
Important este sa nu uite de unde au plecat si de ce au plecat pe acest drum. Esenta.
unii cam uită de unde au plecat, sau poate că nu au știut niciodată